Comentarii la poeme

Zilele babei

ca în fiecare an –

mai trist moşneagul

Pornind de la obârşie (nu neapărat de la legendă): zilele babelor au fost numite ca atare ţinând cont de trăsătura cunoscută a femeilor, labilitatea – la donna e mobile -, la care se poate adăuga şi urâţenia fizică şi caracterul, de obicei urâcios, al celor în vârstă. Zile în care vremea este instabilă şi în care capriciile vremii sunt suverane. De data asta însă, autorul profită de sensul cunoscut, şi, hai să zicem, tocit pentru haiku, pentru a recupera caracterul oarecum proaspăt, neistovit, mereu viguros al vremii. Nu găsesc un cuvânt potrivit în româneşte ca să exprim entuziasmul superlativ al rusescului maladeţ (молодец) – tânăr! – exclamaţie a excelenţei şi a admiraţiei nereţinute: rutina capricioasă a vremii, repetiţia ei aparent plictisitoare este statornicie şi prospeţime supremă, în tonalităţile liricii noastre: Tu din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti. Acum e de înţeles de ce-i tot mai trist moşneagul: zilele babei îl dau de ruşine prin tinereţea lor perpetuă.

                                                                                   Corneliu Traian Atanasiu

Pe foaia goală

doar un creion fără vârf –

ninge ca-n poveşti

Poemul Mariei Tirenescu, de care va fi vorba mai jos, este, într-un anume fel, ecoul altor două poeme în care unul din elementele de recuzită este creionul.

Maria Tirenescu reia ideea, dar imaginile ei implică o meditaţie mai profundă. Scena este aceea a unui sfârşit anunţat, iar creionul fără vârf are implicaţii mult mai serioase şi mai directe în sfera umană. Aşa mut, abdicând faţă-n faţă cu iarna, autorul pare să intoneze un cântec de lebădă.

Pare a fi totodată mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înţelegerea umilă a nevolniciei artei sale faţă cu această ninsoare fabuloasă. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveştilor.

Corneliu Traian Atanasiu

Noapte geroasă –

ţârâitul greierului

în dosul sobei

O fi el greierul kigo de vară, dar acolo unde modernizarea n-a artificializat totul, într-o biată casă de ţară, un greier îşi poate găsi sălaş lângă soba caldă şi poate continua necurmat dialogul cu întunericul lungilor nopţi de iarnă.

Corneliu Traian Atanasiu

Avem aici un bun exemplu, unde un kigo foarte răspândit în creaţia tuturor poeţilor, „greier”, nu este cuvânt sezonal, ci pur şi simplu îşi pierde această calitate. În cazul de mai sus kigo este „geroasă”, deci ne aflăm în faţa unui poem încadrabil sezonal la anotimpul iarna. Nu-i nimic, autoarea va face reîncadrarea de rigoare. În rest, poemul rezistă exigenţelor şi poate fi oricând antologat.

Şerban Codrin

Plouă peste sat –

prin gardul dărăpănat

creşte pelinul

Şi aici două cuvinte par să se îngâne şi să rimeze semantic, susţinând simbolic poemul. Gardul “dărăpănat” şi “pelinul” sunt invers proporţionale şi totuşi strâns împletite (“prin”). Ploaia care face ca vegetaţia să se înalţe şi să rodească, macină mereu satul. Unde totul se dărâmă încet dar neîncetat, creşte doar pelinul. Şi amarul.

Corneliu Traian Atanasiu

Noapte senină –

pisica se piteşte

în cojocul vechi

O legătură nespusă, ingenios mascată, între noaptea senină şi gestul autoprotector al pisicii – noaptea cu cât e mai senină, e mai geroasă. Tot sub surdină este şi jocul de cuvinte dintre abandonat (ca uzat) şi intim, familiar pentru că e folosit de multă vreme de pisică – perspective diferite asupra aceleiaşi vechimi a cojocului. Poemul spune puţine. Sugerează însă mult.

Corneliu Traian Atanasiu

Viscol în noapte –

bunica toarce privind

pe geamul tot mai mic

Autoarea este însăşi Maria Tirenescu, componentă de bază a conducerii şi administrării site-ului. Interesant din punct de vedere al sugestivităţii poemului este tocmai versul trei. De ce e acel geam pe timp de noapte, de iarnă viscolită tot mai mic înţelegem fiecare dintre noi din experienţa de viaţă pe care o avem deja. Cu tot şuierul de afară, zăpada ce cade din văzduh, se tot depune la fereastră, micşorându-i spaţiul transparent. La un moment dat această micşorare se va încetini, se va opri, chiar, însă bunica toarce în momentul în care micşorarea geamului se întâmplă în mod vizibil. Ea, chiar îşi dă seama, de acest fapt, privind în noapte.

Negativitatea poemului e declanşată din momentul pronunţării primului cuvânt, viscol, şi este întărită şi sporită prin continuarea în noapte. Pe bunica, cu toată vârsta ei înaintată, nu o putem concepe, cu toate excepţiile care se mai întâlnesc, decât ca bună, tăcută, blândă, răbdătoare. Ea apare în poem ca o contrapondere la negativitatea naturii în plină manifestare violentă. Apoi, negativitatea erupe în final prin constatarea că geamul e tot mai mic. Poemul e original şi uşor de înţeles, demn de luat în seamă prin observaţia subtilă, pe care ne-o propune în premieră. Atmosferă de sabi, al cărei pilon central e singurătatea bunicii, pe timp de noapte şi de viscol (când multe se pot întâmpla). Bunica e trează, lucrează, poate şi îngrijorată de ceea ce se întâmplă afară, îngrijorare pe care ne-o evidenţiază faptul că privirea ei e îndreptată spre fereastră. Patru substantive sunt presărate de-a lungul poemului, nici unul nu îl încheie însă, aşa cum râvnim de obicei. Verbe, unul la indicativ şi altul la gerunziu, aflate în subtilă interacţiune, la mijlocul poemului, în versul doi.

Pecetea efemerităţii o aflăm şi aici în întregul poem: viscol, noapte, bunica, geam. Toate la singular, în deplină concordanţă cu esenţa sabi-ului. Întrebările fundamentale primesc răspuns, pentru cei interesaţi de acest aspect. Sugestivitatea pe care o inspiră, după atâtea rânduri aşternute pe hârtie, consider că este convingătoare.

Corneliu Traian Atanasiu

Cătun părăsit –

încă mai cad cireşe

pe banca de lemn

Acest micropoem are multe virtuţi de haiku, imagistică pregnantă şi prezenţa, pe care o consider obligatorie, a cuvântului sezonal ( în cazul nostru, cireaşa). Cu economie de mijloace poetice, se conturează o întreagă dramă, gol existenţial, prin numai patru substantive, două verbe (unul în participiu adjectivat), două adverbe şi două prepoziţii, deci zece cuvinte din fondul principal.

Este adevărat, cireşele coapte nu cad, dar un poem nu reface realitatea, ci sugerează „realitatea” unui joc de simboluri. Am preferat acest poem altor şapte, selectate după câteva lecturi, pentru că presupune convingător existenţa unei lumi în disoluţie temporală (cătunul vechi, părăsit, depopulat), o mişcare pregnantă, în sens descendent, (căderea cireşelor, dar şi a oamenilor care s-ar aşeza pe o modestă bancă), efemeritatea obiectului în cădere şi o falsă „veşnicie” născută la sat, banca de lemn şi omul (aparent absent).

Şerban Codrin

Miracolul naturii rămâne mereu surprinzător, chiar când totul e în pragul pieirii:

Teiul bătrân -
pe singura creangă vie
numai o floare

Maria Tirenescu rămâne o maestră a discreţiei observaţiei, a iscodirii faptelor mărunte, la limita inobservabilului.

Corneliu Traian Atanasiu

***

Leagăn de copil
atârnat de-un ram de tei -
mireasma florilor

Câteva cuvinte: lejeritatea întreruperii unei situaţii puţin insolite în linia a doua, o blândeţe de primăvară ne amăgeşte (sic) între L1 şi L3…

Notaţi că kigo-ul nu apare decât în L3 (teiul este complet înflorit).

Francis Tugayé

Urme de polen
pe o petală de crin –
luceafărul

Între câine şi lup, Venus luceafărul apare în aproape penumbră. Când lampioanele se aprind, noaptea este aproape şi realitatea îşi schimbă tonalitatea. Organele senzoriale (de simţ) se ascut şi, la rândul lor, imaginaţia.

Aici, imaginea se confundă cu realul şi acesta este îmbogăţit de variaţiile naturii. Acest haiku este un cosmos: infinitul mic o mică perlă o lumină în “infinitul ud”… Imuabilitatea cerului recele mesagerul îndepărtat al serii în praf fin de lumină: floarea de crin devine infimă umbră de stea şi polenul iese în evidenţă.

Asistăm la o subtilă reacţie între evanescenţa purtătoare de viaţă şi Viaţa însăşi, generatoare de efemer… un simplu praf de stea, un grăunte de polen, generează o floare; o singură petală de puritate, de crin, este o oglindă pe Cer.

Acest haiku răstoarnă ordinea imanentă unde Frumuseţea îşi este suficientă ei însăşi. Nu e nevoie de a o defini. Ea transpare, suverană, unică, prin privirea care o contemplă…

Oliver Walter